Ajung in dreptul lui Volo Hotel. Este aici o terasa cam abandonata (mese si scaune pe un covor verde pe trotuar) si care ma cam oftica. Terasa ia jumatate din trotuar, ingustandu-l intr-un mod obositor, mai ales ca zona este de multe ori foarte circulata. In plus, la mesele murdare nu cred ca are cineva curaj sa stea.
Mai fotografiasem recent aceasta terasa dar trecea lumea si m-am grabit; pozele au iesit miscate, asa ca nu au ajuns pe blog.
Numai ca azi batea vantul (uneori si la propriu) pe acolo, asa ca am putut sa fotografiez aceasta terasa, tipic romaneasca dupa parerea mea.
In timp ce eram eu pus pe treaba, concentrat (aproape concentrat de kiwi), aud o voce feminina (sau o voce de sex feminin, cum ar declara agentul la televizor). Pana sa ajunga vorbele de la neuron la sinapsa, pentru a putea fi interpretate de catre unitatea centrala, ma si gandesc in sinea mea: "Sa vezi ca se ia de mine si-mi spune ca nu am voie sa pozez aici".
Dar de fapt mi se spune: "Nu doriti si un autograf?". Pana sa aud asta nici nu-mi ridicasem privirile din treaba mea, dar evident ca acest enunt ma face curios. Persoana era draguta, dar total necunoscuta. Intreb, ca si in alte cazuri: "De ce, sunteti o celebritate?".
Ma si gandeam ca voi primi un raspuns gen "Bond, James Bond", iar eu voi fi silit sa raspund umil "Nimeni, Neica Nimeni" :))
Ea raspunde: "Nu, dar sunt prietena fiului celebrului fotbalist Ilie Dumitrescu. Nu doriti sa intrati si sa ne faceti o poza?".
Ma incearca diverse sentimente, unele contradictorii, dar toate cred ca de bine. Numai ca aud: "De unde sunteti, de la Can-Can, nu? Sa scrieti ca sunt Angelina, prietena etc...". Sper ca nu am gresit numele, in general nu am memoria numelor si le uit imediat dupa ce se fac prezentarile. Dar Can-Can? Hai sa zicem ca si asta e de bine si sa ma simt magulit. De fapt, evident ca am valoare daca am fost atat de bagat in seama.
Numai ca, onest, cum din pacate sunt de cele mai multe ori, am recunoscut imediat ca nu sunt de la Can-Can si ca nu sunt nici macar ziarist.
"Dar cine sunteti?".
"Unul de pe strada (Hi! Hi! in sinea mea). Dar daca doriti va fac poze oricum".
Tinerii accepta. In timp ce intru imi aduc aminte ca vin din Cismigiu, unde am mers pe pamantul... noroios (din cauza vremii prelungit mohorate), pentru a poza branduse, ghiocei si viorele. Chiar nu vreau sa aflu vreodata daca am lasat prin local urme ca in Tom si Jerry :))
Dar merg mai departe (spectacolul trebuie sa continue!), fac doua poze, una fara blitz si una cu blitz, localul fiind foarte intunecos pentru aparatul foto, dupa parerea mea. Asa cum ma asteptam, acasa am vazut ca poza fara blitz a iesit miscata, in schimb cea fara blitz este in regula. Nu cred ca sunt dubii ca poza a fost facuta cu acordul tinerilor din imagine.
Dupa cum se poate vedea, cei doi arata foarte bine si au un zambet foarte placut. De departe se evidentiaza zambetele fericite si dintii impecabili, foarte albi si stralucitori, de parca nu s-ar spala cu pasta de dinti ci direct cu Ariel!
Asta a fost, spun politicos cum ma cheama (numai prenumele) si ca mi-a facut placere, apoi plec. Mai trec in drum spre casa pe langa "parcarea" (noroioasa si ea dupa ploi) din fata Facultatii de Medicina Veterinara, unde fac o poza. Am bagat des in seama aceasta parcare. Desi este periodic pusa pe blog, exista in halul in care este de cand lumea, nimeni dintre "edili" neavand nici o vina pentru aceasta situatie (sau pentru orice alta situatie legata de Bucurestiul mizerabil in general).
Deci, ca sa recapitulam:
1. El este fiul celebrului fotbalist Ilie Dumitrescu;
2. Ea este prietena fiului celebrului fotbalist Ilie Dumitrescu;
3. In sfarsit, lantul slabiciunilor se termina cu mine, care, chiar daca nu apar in poza, am devenit dintr-o (sper) deloc regretabila confuzie fotograful prietenei fiului celebrului fotbalist Ilie Dumitrescu :))
Dar povestea merge mai departe. Am remarcat dorinta de notorietate a tinerei.
La fel ca si Gheorghe Popescu, Ilie Dumitrescu a fost un jucator de inalta performanta, cu realizari profesionale deosebite.
Intrebarea ar fi, de ce romanii tintesc atat de jos, dorindu-si sa fie doar niste elite marunte peste o tara mizerabila? Nu ar fi mult mai interesant sa avem elite marete peste o tara minunata? Sa fii o elita in Romania de azi seamana cu vorbele lui Ion Creanga (de acum peste 100 de ani): "Decat codas la oras, mai bine-n satul meu fruntas.".
Pentru ca asa arata tara noastra pe langa tarile dezvoltate ale momentului: ca un sat extrem de prafos. E de ajuns sa ne uitam la capitala noastra.
Pentru cei care nu cred, desi poate ca traiesc in acelasi oras cu mine, mai jos am pus si restul de poze care au dus la poza cu usor iz tabloid, neobisnuita pentru blogul meu. Masinile arata exact la fel ca atunci cand merg pe drumurile de tara neasfaltate. Terasa cu mese murdare nu ar trebui sa existe.
Am pus aceste poze pentru a face un apel catre cei doi tineri, cat si, mai ales, catre Ilie Dumitrescu, sa remarce faptul ca mizeria crancena din Bucuresti este total nefireasca si nedemna de o tara care ar trebui sa se dovedeasca civilizata prin fapte, nu prin propaganda.
M-as bucura daca domnul Ilie Dumitrescu si-ar folosi notorietatea si influenta pentru a semnala starea orasului catre autoritati. Nu ca nu ar sti autoritatile cum arata orasul, dar in mod sigur vorbele lui Ilie Dumitrescu ar conta mult mai mult decat un articol pe blogul meu.
Ma gandesc ca si fiul lui Ilie Dumitrescu respira acelasi aer pe care-l respir si eu, din moment ce ni s-au intersectat drumurile in aceasta zi. Cine stie, poate ca noxele, poluarea si mizeria ne pot afecta sanatatea.
Daca ma imbolnavesc eu de ceva grav, probabil ca nu-i o mare pierdere pentru societatea romaneasca. Am aproape 50 de ani, sa zicem ca mi-am cam trait traiul. Statul ar zice mersi daca ar reusi sa nu-mi mai plateasca (din motive "obiective") minuscula pensie de dupa 65 de ani, ci ar investi-o in panselutele din parcuri sau in cine stie ce "lucrari edilitare".
Dar daca se imbolnaveste fiul lui Ilie Dumitrescu de ceva grav din cauza poluarii si mizeriei bucurestene, mi s-ar parea o tragedie. Pai, la banii tatalui, cate prietene nu si-ar putea face fiul; cate mii de ore nu ar mai putea petrece prin localuri, cate petreceri nu ar rata, cate sejururi la munte si la mare s-ar pierde!
Desigur, ar fi minunat daca elitele s-ar gandi in mod altruist la toata lumea, dincolo de faptul ca uneori, asa cum este cazul combaterii mizeriei bucurestene, interesul general ar trebui sa coincida cu cel personal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu